respiri adânc și îți impui să nu plângi. Din dragoste, din mandrie, pentru că te simți folosită sau pur și simplu dată la o parte, și tu ai avut un moment în care n-ai vrut să plângi, să dai cuiva satisfacția de a-ți fura zâmbetul. Lacrimi înghițite în sec, ochi sclipitori, obraji roșii, suflete rănite și zâmbet puternic. Femeia poate, indiferent de toate rezistă și nu plânge; probabil la sfârșitul zilei, după ce s-a războit, castelul ei devine o casă construită cu fân, ușor de dărâmat; probabil când ușa de la intrare se închide, ea se prăbușește în genunchi și își petrece noaptea plângând dar a doua zi, când iese pe ușă, vei rămâne uimit de frumusețea ei, de puterea pe care o citești în privire, de parfumul cu care își îmbracă pielea, de mersul ei ca și cum nimic nu i-ar putea face rău. O adevărată doamnă se va respecta întotdeauna, nu va accepta milă, își va ascunde suferința cu o mască prețioasă. Ea a învățat că există o regulă: când ieși pe ușă, nimeni nu trebuie să-ți cunoască durerea, doar cei apropiați.