Sincer…spune-mi ce vreau sa aud sau spune-mi ceea ce gandesti cu adevarat?

Oare mai stim sa acceptam adevarul si sa realizam ca deseori este mai bine sa cunosti realitatea decat sa cladesti castele? Oare reusim sa deosebim oamenii, sa intelegem ca este mai pretios prietenul sau prietena care ne spune adevarul decat cel care ne ridica in slavi si ne lasa sa gresim la nesfarsit?

Adevarul este ca am devenit comozi, deseori suntem prea increzuti si nu reusim sa acceptam o critica. Ne sunt mai dragi cei care ne spun ceea ce vrem sa auzim pentru ca oarecum ne ajuta sa ramanem in zona de comfort, sa nu facem mai mult si sa nu imbunatatim ziua de astazi.

Sinceritatea este o calitate pe care doar curajosii o pot detine pentru ca isi asuma parerea, merg pana in panzele albe si nu renunta. Personal sunt genul de prietena care iti spune cand gresesti si cu riscul de a inesca o discutie pe principiul eu nu te pot lasa sa dai cu capul de zid, sa fiu un spectator cand puteam sa-ti spun, sa te anunt, sa te protejez. Deseori m-am riscat si am pierdut. Alteori am fost inteleasa si gestul meu a ajutat persoana, dar in momentul in care i-am spus adevarul a durut-o. Insa stiam ca asta o va proteja de o durere mai mare, de un esec sau de niste lacrimi versate fara rost.

M-am intrebat: De ce să minti cand este suficient adevarul? – o minciuna aduce o noua minciuna. Oamenii sunt atat de prefacuti in ziua de astazi incat trebuie sa apreciezi mai mult un om care iti spune o parere sincera decat cel care te lauda cand sunteti doar voi si apoi te critica pe unde prinde ocazia.

Evident, uneori o faci ca sa nu ranesti un om insa cred ca daca ai aceasta teama este pentru ca tu i-ai oferit iluzii, l-ai facut sa ajunga acolo si acum nu vrei sa-i iei totul. Fii sincer de la bun inceput, fii clar si concret. Evident in limita bunului simt. Nu-mi plac persoanele care subestimeaza sentimentele altora: nu suntem toti la fel, nu avem aceleasi unitati de masura cand vine vorba de sentimente.